5. De asemenea se apreciază că, în lipsa detalierii condiţiilor în care se pot lua măsuri de modificare unilaterală, reziliere a contractului de parteneriat public-privat sau de înlocuire a partenerului privat fără organizarea unei noi proceduri de atribuire, se încalcă prevederile constituţionale ale art. 31 şi art. 45. 6. În conformitate cu dispoziţiile
art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele lor de vedere. 7. Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. 2/3.155 din 25 iunie 2014, punctul său de vedere, prin care apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 8. În acest sens se arată că textul supus controlului de constituţionalitate întruneşte condiţiile legale privind forma de redactare a actelor normative în sensul că acesta nu are dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce. Legiuitorul nu a lăsat să se aprecieze arbitrar "motivele excepţionale" în care se poate modifica sau rezilia contractul de parteneriat public-privat, ci a precizat că acestea pot fi legate exclusiv de interesul naţional ori local. Se mai subliniază că precizarea in concreto a motivului excepţional va fi realizată cu ocazia modificării sau rezilierii contractului, astfel încât va putea fi observată şi verificată legătura directă cu un aspect, şi el concret, al interesului naţional ori local. Aceste motive şi aceste aspecte nu pot fi prevăzute de manieră exhaustivă de către legiuitor, care nu poate decât să le circumscrie de o manieră rezonabil de precisă, instituind un criteriu suficient de apreciere care să fie aplicabil de la caz la caz. Revine judecătorului competenţa de a stabili dacă a fost respectată această cerinţă legală privind modificarea sau rezilierea contractului, cu ocazia eventualelor litigii deduse judecăţii. În consecinţă se apreciază că nu se poate pune problema unei nerespectări a normelor de tehnică legislativă care să determine apariţia unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare principiului securităţii raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii. 9. Potrivit art. 288 paragraful 3 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, modalitatea de transpunere în dreptul naţional a directivelor este lăsată la aprecierea legiuitorului naţional, acesta nefiind ţinut de adoptarea unui anumit tip de act normativ cu un conţinut predeterminat. Astfel, critica de neconstituţionalitate raportată la art. 148 alin. (2) din Constituţie este neîntemeiată. 10. Se mai susţine că prevederile contestate nu încalcă principiul constituţional al egalităţii în faţa legii, deoarece legea stabileşte în mod clar posibilitatea modificării contractelor şi înlocuirea partenerilor privaţi în anumite contexte clar definite. De asemenea, legea nu dispune expres limitări sau restrângeri ale dreptului la informaţie sau ale libertăţii economice. 11. Guvernul a transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. 5/3.565/2014, înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 2.814 din 27 iunie 2014, punctul său de vedere, prin care apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 12. Astfel, art. 38 din lege stabileşte că modificarea sau rezilierea unilaterală a contractului din partea partenerului public intervine în condiţiile existenţei unor motive excepţionale legate de interesul naţional sau local, cu respectarea unor garanţii procedurale suplimentare, prevăzute chiar de prezenta lege, precum: notificarea prealabilă a partenerului privat şi a societăţii de proiect, includerea posibilităţii de modificare în documentaţia de atribuire în mod clar, precis şi neechivoc şi nealterarea naturii generice a contractului iniţial. Se mai menţionează că partenerul privat are dreptul la o despăgubire stabilită în contractul de parteneriat public-privat, dacă i se produce un prejudiciu prin modificarea sau rezilierea unilaterală a contractului. 13. Guvernul mai arată că legiuitorul nici nu avea cum să enumere expressis verbis toate situaţiile care ar fi putut constitui motive excepţionale legate de interesul naţional sau local care să determine modificarea ori rezilierea contractului, el stabilind garanţii suficiente pentru protecţia partenerului privat. În plus, potrivit
art. 24 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, dacă ar fi fost stabilite în mod expres cazurile care reprezintă motive excepţionale, ar fi existat riscul ca prin proiectul de act normativ să nu fie acoperită întreaga problematică a relaţiilor sociale ce reprezintă obiectul său de reglementare, fiind posibil să apară lacune legislative. Pentru a evita o asemenea situaţie, legiuitorul a făcut aplicarea
art. 24 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 folosind formulări-cadru, de principiu, aplicabile oricăror situaţii posibile, fiind, astfel, respectate prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie. 14. Cu privire la susţinerea referitoare la încălcarea art. 20 şi 148 din Constituţie, Guvernul apreciază, în primul rând, că art. 20 din Constituţie nu este aplicabil în cauză, întrucât autorii obiecţiei se referă la compatibilitatea dreptului naţional cu cel european, raport reglementat de art. 148 din Constituţie, iar, pe de altă parte, analiza compatibilităţii art. 38 şi 42 din lege în raport cu art. 148 alin. (2) din Constituţie, prin prisma încălcării art. 72 şi 73 din Directiva 2014/24/UE, nu intră în competenţa Curţii Constituţionale. 15. În privinţa invocării art. 31 şi 45 din Constituţie, Guvernul arată că autorii sesizării nu au precizat care este modalitatea în care sunt încălcate cele două texte constituţionale. Pe de altă parte, art. 38 şi 42 se aplică în mod nediscriminatoriu oricăror contracte de parteneriat public-privat, fără nicio diferenţiere, textele prevăzând suficiente garanţii care să asigure transparenţa în executarea/încetarea contractului (intenţia de modificare unilaterală sau denunţare a contractului este notificată în prealabil, modificarea ori denunţarea sunt realizate doar dacă au fost prevăzute ca posibilităţi în documentaţia de atribuire sau în condiţiile institute de
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006), partenerul privat cunoscând încă din faza procedurii de atribuire că există posibilitatea încetării contractului dacă sunt îndeplinite condiţiile legale menţionate. 16. Ulterior, Guvernul a transmis o completare la punctul de vedere exprimat, completare înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 2.901 din 1 iulie 2014. 17. Prin această completare, Guvernul arată că atât art. 38, cât şi art. 42 din legea criticată au format obiectul avizului Consiliului Legislativ nr. 930 din 29 august 2013, fără a se aduce observaţii cu privire la aceste texte. Textele au fost adoptate în varianta iniţială propusă de Guvern şi avizată atât de Ministerul Justiţiei, cât şi de Consiliul Legislativ. 18. Pe fondul reglementării se arată că art. 38 din lege reglementează două drepturi extraordinare ("drepturi exorbitante") în favoarea partenerului public, drepturi care derivă din natura de contract administrativ al contractului de parteneriat public-privat, respectiv dreptul de a modifica şi denunţa unilateral contractul. În ambele situaţii aceste drepturi pot fi exercitate pentru motive care ţin de interesul public, chiar şi în absenţa unei culpe a partenerului privat, partenerul public având, însă, obligaţia de a compensa partenerul privat dacă acesta suferă pierderi în urma exercitării dreptului de modificare sau denunţare unilaterală. Se arată că reglementări similare se regăsesc în
art. 57 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2006 şi
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006, reglementări care nu au fost subiect de observaţii nici din partea reprezentanţilor Comisiei Europene. 19. Textele criticate nu prevăd o enumerare a situaţiilor care ar putea duce la modificarea sau denunţarea unilaterală a contractului, întrucât acestea nu pot fi stabilite în mod limitativ, ci se determină prin raportare la situaţii concrete generate de specificul fiecărui contract de către autorităţile publice competente "în cadrul atribuţiilor lor de a stabili interesul general". Mai mult, se susţine că motivele excepţionale nu pot fi definite prin lege tocmai datorită caracterului lor imprevizibil.