CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: Prin Încheierea din 15 decembrie 2005, pronunţată în Dosarul nr. 6.251/2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor
art. I pct. 9 - II^2 din Legea nr. 456/2001 pentru aprobarea
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 207/2000, excepţie ridicată de Viorel Cucu în dosarul menţionat. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că textul de lege criticat este neconstituţional, deoarece "în condiţiile în care judecătoria a judecat, în primă instanţă, infracţiunea de tâlhărie, după intrarea în vigoare a
Legii nr. 456/2001, competenţa după materie privind judecarea apelului revenea Curţii de Apel Bucureşti", ceea ce nu s-a realizat în cauză, fiind încălcate astfel dispoziţiile constituţionale privind accesul liber la justiţie şi cele referitoare la exercitarea căilor de atac. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate invocată este nefondată, deoarece "prin modificările impuse de textul de lege criticat nu s-a încălcat accesul liber la justiţie şi nici accesul la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac". În conformitate cu dispoziţiile
art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât prevederile legale criticate nu încalcă dispoziţiile constituţionale invocate. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată. CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi
Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2) şi ale
art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile
art. I pct. 9 - II^2 din Legea nr. 456/2001 pentru aprobarea
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 207/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001, cu următorul cuprins: "Hotărârile pronunţate înainte de data intrării în vigoare a legii de aprobare a prezentei ordonanţe de urgenţă sunt supuse căilor de atac ordinare prevăzute în această lege". Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prin aceste dispoziţii legale sunt încălcate prevederile constituţionale ale art. 21, referitoare la accesul liber la justiţie, precum şi pe cele ale art. 129, privind folosirea căilor de atac. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, se constată că reglementarea criticată a fost adoptată de legiuitor în cadrul competenţei sale constituţionale, astfel cum este consacrată prin art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Constituţie, potrivit cărora "Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege", iar, "Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii". Potrivit
art. I pct. 9 - II^2 din Legea nr. 456/2001, hotărârile pronunţate înainte de data intrării în vigoare a legii de aprobare a prezentei ordonanţe de urgenţă sunt supuse căilor de atac ordinare prevăzute în această lege. Această reglementare trebuie înţeleasă, astfel cum a reţinut în opinia sa şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul că acele cauze care înainte de modificarea competenţei după materie au fost judecate în primă instanţă de judecătorii se vor judeca în apel de tribunale, chiar dacă acestea au devenit competente să judece acele cauze în primă instanţă. Apelul nu poate fi judecat în astfel de situaţii de curtea de apel, aşa cum susţine autorul excepţiei, deoarece în desfăşurarea etapelor ierarhice ale jurisdicţiei penale căile de atac nu pot fi parcurse decât în ordinea ierarhică stabilită de lege.